Pe strada Episcopul Radu 29, se află o casă care atrage privirea printr-un detaliu cu totul neobișnuit: un cavaler din fier, de 3,5 metri, veghează acoperișul. Este Casa Alexandru Dimitriu, cunoscută și ca „Casa cu armură”, un exemplu rafinat de arhitectură neoromânească din anii ’30, dar …
La intersecția străzilor Popa Nan și Matei Basarab, la numărul 119, se află o clădire interesantă, dar cu o istorie aparte: Casa I. Tabacu, ridicată în 1935. Construcția este opera arhitectului italian Victor Asquini, un nume care merită mai multă vizibilitate în peisajul arhitecturii bucureștene. …
Construit în perioada interbelică, acest imobil păstrează semnele elegante ale stilului Art Deco, vizibile în catargul decorativ, hublourile de la ultimul nivel și proporțiile rafinate ale fațadei.
Deși arhitectul nu se cunosc, clădirea se încadrează perfect în atmosfera fostului cartier evreiesc, unde intersecția de străzi în care se afla era odată punctul de întâlnire al unor case și blocuri cu identitate distinctă. În a doua jumătate a anilor ’80, majoritatea acestor clădiri au dispărut, lăsând în urmă doar câteva supraviețuitoare care se aliniază acum pe noul traseu al Bd. Mircea Vodă.
Parcă timpul s-a oprit aici pentru o clipă. Imobilul, aflat în paragină de ani buni, pare să spună povestea unui oraș care uită încet eleganța trecutului. Se spune că a fost scos la vânzare, iar demolarea lui este acum iminentă, conform plăcuței de șantier. E trist că această “urmă” a trecutului va fi înlocuită de un bloc anonim, fără ca măcar fațada să fie păstrată ca un omagiu al identității zonei. Detalii precum ușa superbă de la intrare sau mici elemente de feronerie ar fi putut să păstreze caracterul zonei și legătura cu istoria.
Mergând pe strada Drobeta, acolo unde fiecare casă pare să spună o poveste din alte timpuri, privirea ți se oprește inevitabil la un bloc neoromânesc, elegant dar ciudat: are ferestre aliniate, fațadă frumos proporționată și nicio intrare. Trecătorii ar putea spune mirați: „Cum trăiesc oamenii …
Pe Strada Rondă 46 se găsește o bijuterie discretă a Bucureștiului interbelic: vila în stil mediteraneean semnată de arhitectul Vasile Rădulescu. Fațada sa oferă proporții armonioase și detalii ce invită la contemplare. Elementul central este intrarea încadrată de un arc ogival delicat, care adaugă o notă …
Pe strada Matei Voievod nr. 13 a trăit, vreme de aproape un secol, o vilă care respira eleganța Bucureștiului interbelic: Casa Pușa Bortnovschi, construită în 1935, un exemplu rar și spectaculos de Art Deco inspirat de stilul pachebot. Cu fațada îmbrăcată în iederă și fereastra-hublou de la ultimul nivel, era una dintre cele mai frumoase apariții din zonă. Din păcate, zilele trecute a fost demolată.
Și nu singură: a dispărut și casa eclectică de la nr. 11. În locul lor se va ridica un bloc masiv de 6 etaje. Buldozerele au șters, într-o dimineață, 90 de ani de memorie și două povești arhitecturale care dădeau personalitate străzii.
Orașul nostru se subțiază de istorie și se îngroașă de betoane. În loc de patrimoniu avem blocuri tipizate, în loc de străzi vii avem parcări improvizate. Pierdem case, pierdem identitate. Rămân doar amintirile și fotografiile. Bucureștiul nu merită asta.
La intersecția dintre istorie și arhitectură, pe strada Mămulari nr. 19, se află un bloc Art Deco emblematic, martor al unei perioade tulburi din istoria României. La limita demolărilor pentru construcția noului Centru Civic, în acest imobil a locuit Corneliu Coposu, între 1975 și 1995. …
Ascuns la nr. 137 pe Calea Griviței, fostul Cinema Dacia-Marconi este o relicvă fascinantă a Bucureștiului interbelic și o mărturie a apetitului cultural al unei epoci efervescente. Autorizat în 1926 de arhitectul Constantin Cananău și inaugurat în 1930, clădirea impresionează printr-un stil Art Decosobru, cu …
Ne aflăm pe strada Mocăncuței, care este o fâșie urbană ciuntită de valurile sistematizărilor agresive din anii ’70-’80, când trama stradală originală (mai densă, mai coerentă), a fost reconfigurată brutal pentru a face loc noilor ansambluri de locuințe colective. Multe dintre casele modeste, dar pline de caracter, au dispărut complet. Traseul străzii s-a scurtat, iar legătura ei organică cu țesutul istoric s-a pierdut printre parcări și trotuare fără memorie.
Dincolo de „cortina” blocurilor, nu foarte departe, ne găsim la intersecția cu liceul Șincai, unde urmele trecutului sunt rare, dar nu absente. Pe Mocăncuței au supraviețuit doar trei imobile. Două dintre ele, își expun fațadele direct către stradă, într-o intimitate pierdută: fosta curte frontală nu mai are gard, ci se termină într-un trotuar asfaltat și câteva locuri de parcare. Ca să fotografiez una dintre ele, am fost literalmente în fața ușii de intrare. Dar despre acestea, voi reveni într-o altă postare.
Astăzi mă opresc la casa de la nr. 12. Semi-ascunsă de crengile mari ale copacilor din curte, pare aproape uitată. O construcție discretă, ușor neîngrijită, dar cu o noblețe silențioasă. O prezență demnă, „standing still” între blocuri.
Autorul ei este arhitectul Victor Asquini, unul dintre exponenții de marcă ai modernismului Art Deco interbelic. Proiectele sale cu volumetrii articulate, jocuri orizontale și verticale, detalii de feronerie sau basoreliefuri discrete, defineau locuirea clasei de mijloc dintre anii ’20 și ’40. Lui Asquini i se vor naționaliza, după 1950, nu mai puțin de 9 apartamente pe Strada Justiției și Strada Cezar Bolliac.
La nr. 12, în timp ce căutam un unghi perfect pentru fotografie (dificil de găsit din cauza vegetației dese), am zărit un bătrânel care făcea ordine în casă. Se vedea din stradă cum aspira și muta obiecte prin camere. Acel gest banal, dar profund intim, părea complet dislocat de exteriorul devenit steril, expus, fără grădină, fără retragere. Un contrast puternic între intimitatea gesturilor din interior și rigiditatea urbană din exterior care o încadrează: impersonală, sterilă, fără memorie.
Strada Mocăncuței nu-și mai păstrează coerența, dar aceste case rămase în picioare vorbesc despre ce a fost. Uneori, suficient cât să te oprești. Alteori, doar cât să-ți aduci aminte.
Pe strada Ion Minulescu nu te plimbi, ci doar treci. O străduță fără pretenții, fostă Apele Minerale, fostă Bela Brainer. Acum, doar Ion Minulescu. Un nume mare pentru o stradă mică, ca o pălărie uriașă pe capul unui copil timid. Ici-colo, câte o căsuță care …