Piața Sfântul Ștefan 10 – o casă neoromânească și o enigmă de arhivă

În Piața Sfântul Ștefan, într-unul dintre țesuturile istorice încă recognoscibile ale Bucureștiului, se află o casă care atrage atenția înainte să-i cunoști povestea. Fațada galbenă, acoperișul de țiglă roșie și turnul înalt, aproape ca un mic foișor, îi conferă o siluetă neobișnuit de expresivă.

Este imobilul de la Piața Sfântul Ștefan nr. 10, asociat în documentarea existentă cu arhitectul Constantin N. Simionescu și cu anul 1896.

O casă care anunță noul limbaj românesc

Din punct de vedere arhitectural, casa aparține acelui moment de tranziție în care arhitectura locuinței bucureștene începe să se desprindă de eclectismul academic și să caute un limbaj inspirat din tradiția locală.

Compoziția este asimetrică și se bazează pe mai multe volume articulate între ele. Elementul cel mai spectaculos este turnul din partea stângă, cu acoperiș înalt și coamă decorativă. Acesta nu este doar un element funcțional, ci contribuie decisiv la silueta clădirii și la percepția ei din spațiul public.

Acoperișurile ample, învelite astăzi în țiglă metalică roșie, arcadele, ancadramentele albe, motivul arcelor neoromânești, brâiele decorative, copertina (umbrar) și micile motive geometrice creează o compoziție bogată, dar bine controlată.

În zona centrală, deasupra intrării, apare unul dintre cele mai interesante detalii ale fațadei: o succesiune de arcade și colonete care amintește de repertoriul arhitecturii medievale românești. Nu este vorba despre reproducerea fidelă a unei case tradiționale, ci despre reinterpretarea unor motive considerate reprezentative pentru arhitectura românească. Tocmai această operațiune va deveni esențială pentru ceea ce numim astăzi stil neoromânesc.

Mica enigmă de pe fațadă

Pe clădire se află o plăcuță pe care poate fi citit numele: „Constantin N. Simionescu, arhitect – 1896„

La prima vedere, informația pare să rezolve două dintre întrebările fundamentale despre o clădire istorică: cine a proiectat-o și când.

Numai că biografia lui Constantin N. Simionescu, documentată în Arhiva de Arhitectură, introduce o problemă interesantă. Simionescu s-a născut la Pitești la 4 aprilie 1876 și a primit diploma Școlii de Arhitectură din București în decembrie 1902, diploma nr. 179.  

Asta înseamnă că atribuirea unei construcții din 1896 către el, în calitate de arhitect diplomat, nu se potrivește cronologic. Nu este însă suficient pentru a spune că una dintre informații este pur și simplu „falsă”.

Plăcuța poate marca o intervenție ulterioară. Data poate desemna o etapă a construcției sau poate fi o informație transmisă în timp fără verificarea documentului originar. De asemenea, este posibil ca atribuirea arhitecturală să fi fost făcută ulterior. Pentru a rezolva problema ar fi nevoie de documente primare: autorizația de construire, planurile originale, dosarul imobilului sau alte acte de arhivă contemporane construcției.

Prin urmare, cel mai corect este să păstrăm deocamdată această mică contradicție ca pe o întrebare de cercetare.

Constantin N. Simionescu

Dincolo de această problemă de datare, Constantin N. Simionescu este un arhitect documentat al Bucureștiului de la începutul secolului XX.

Născut în 1876, acesta a absolvit Școala de Arhitectură în 1902 și a lucrat inclusiv în administrația bucureșteană, la Primăria I Galben. Între 1904 și 1908 a fost arhitectul orașului Câmpulung Muscel, unde este asociat, printre altele, cu Palatul Comunal.  

Prin urmare, numele de pe fațada casei nu aparține unui personaj obscur inventat ulterior, ci unui arhitect real, cu o carieră documentată.

Problema este relația exactă dintre el, anul 1896 și această clădire. Iar aceasta merită cercetată separat.

Piața Sfântul Ștefan, un fragment de oraș vechi

Casa nu poate fi înțeleasă complet dacă o privim izolată.

Piața Sfântul Ștefan face parte dintr-o zonă urbană cu o istorie mult mai veche decât vilele de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În apropiere se află Biserica Sfântul Ștefan-Călărași, la intersecția pieței cu Calea Călărașilor. Biserica este datată în secolul al XVIII-lea, iar Repertoriul Arheologic Național o datează la 1768, pe baza pisaniei. Există însă și discuții privind rolul lui Ștefan Racoviță și al lui Stoica clucerul în ridicarea sau finalizarea construcției.  

Așadar, în câteva zeci de metri se întâlnesc straturi foarte diferite ale Bucureștiului: biserica de epocă fanariotă, casele de sfârșit de secol XIX, arhitectura neoromânească și construcțiile interbelice.

Nu întâmplător, Ansamblul de arhitectură „Str. și P-ța Sf. Ștefan” este înscris în Lista Monumentelor Istorice, fiind datat de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în prima jumătate a secolului XX.  

Este unul dintre acele locuri în care istoria orașului nu trebuie căutată într-un singur monument. Ea se află în relația dintre clădiri.

Ce ne spune casa despre Bucureștiul de la 1900

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Bucureștiul trecea printr-o transformare profundă.

Orașul își construia instituțiile moderne, își reorganiza infrastructura și adopta modele arhitecturale occidentale. În același timp, apărea întrebarea care avea să devină fundamentală pentru arhitectura românească de la începutul secolului XX:

Cum poate arăta o arhitectură modernă care să fie, în același timp, românească?

Răspunsul nu a apărut dintr-o dată. Arhitecții au început să caute în arhitectura tradițională motive, proporții și elemente pe care să le adapteze construcțiilor moderne. Cerdacul, pridvorul, arcadele, acoperișurile ample, ornamentația inspirată din repertoriul popular și formele medievale au fost reinterpretate într-un nou limbaj.

Casa din Piața Sfântul Ștefan este interesantă tocmai prin această combinație: este o locuință urbană, dar vorbește într-un vocabular care caută referințe în arhitectura românească.

O piață în care Bucureștiul se citește din fațade

Astăzi, imaginea este foarte diferită de cea a Bucureștiului de acum mai bine de un secol. Cablurile aeriene, stâlpii de beton, automobilele și amenajările contemporane coexistă cu fațadele istorice. Unele clădiri au fost restaurate, altele transformate, iar altele au dispărut.

Cu toate acestea, zona Sfântul Ștefan păstrează încă suficient din țesutul istoric pentru ca traseul unei plimbări să devină aproape o lecție de istorie a arhitecturii, iar casa de la numărul 10 este una dintre piesele acestui puzzle.

Surse și documentare

• Oana Marinache / Arhiva de Arhitectură – fișa Constantin N. Simionescu.  
• Repertoriul Arheologic Național – Biserica Sfântul Ștefan-Călărași.  
• Lista Monumentelor Istorice – Ansamblul de arhitectură „Str. și P-ța Sf. Ștefan”.  
• Asociația Istoria Artei – cercetarea istorică și arhitecturală a străzii Sfântul Ștefan.