Dacă vrei să vezi cum arăta Bucureștiul de acum mai bine de un secol, nu trebuie neapărat să intri într-un muzeu. Uneori este suficient să iei loc la o masă. La Caru’ cu Bere, pe strada Stavropoleos nr. 5, aproape fiecare detaliu al interiorului vorbește …
La intersecția străzilor Gheorghe Ionescu-Gion și Logofătul Udriște se întâlnesc două trasee importante pentru înțelegerea vechiului țesut al zonei Lucaci. Una poartă astăzi numele istoricului și publicistului Gheorghe Ionescu-Gion, iar cealaltă păstrează memoria vechii străzi Lucaci. În jurul lor se află biserica Lucaci, casa lui …
Strada Romulus este una dintre străzile care păstrează, într-un traseu relativ scurt, mai multe etape ale dezvoltării Bucureștiului modern. În proiectul „București din Povești”, interesul nostru se concentrează asupra tronsonului dintre Strada Parfumului și Calea Călărașilor, fără a confunda acest fragment cu întregul traseu al străzii, care continuă spre nord până în zona Mântuleasa.
Astăzi, aici se păstrează un fond construit important, format din case de la sfârșitul secolului al XIX-lea, construcții de început de secol XX și câteva exemple de arhitectură neoromânească și interbelică. Mai multe dintre aceste imobile sunt clasate individual, iar strada întreagă figurează în Lista Monumentelor Istorice ca Ansamblul de arhitectură „Str. Romulus”, cod B-II-a-B-19591, datat la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Istoria documentară a numelui Romulus poate fi urmărită cel puțin până în 1871, când strada apare sub această denumire în planul Bucureștiului realizat de generalul Dimitrie Pappazoglu, care consemnează deja o serie de denumiri care vor deveni permanente, între care strada Romulus. În același timp, actuala Calea Călărașilor apare încă sub numele de Calea Vergului.
Nu avem, însă, în documentele consultate aici o explicație directă a municipalității privind momentul și motivul exact al alegerii numelui „Romulus”. Asocierea cu strada Remus, aflată în aceeași zonă, face plauzibilă legătura cu numele fraților din tradiția fondării Romei, dar aceasta trebuie tratată ca o interpretare a nomenclaturii, nu ca un fapt documentat printr-un act de atribuire a numelui.
Pentru istoria străzii este mai important faptul că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, traseul era deja suficient de bine definit pentru a apărea în documentele cartografice ale orașului.
Caracterul actual al străzii Romulus nu provine dintr-o singură campanie de construcție.
Lista Monumentelor Istorice arată o succesiune de clădiri datate, în funcție de caz, de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în prima jumătate a secolului XX. Sunt clasate, între altele, imobilele de la numerele 53, 55, 56, 57, 59, 63, 66, 69, 72, 77, 79 și 87. Pentru Casa Ionel Teodoreanu, de exemplu, datarea oficială este „sfârșitul secolului XIX – prima jumătate a secolului XX”, în timp ce Casele M. I. Demetrescu sunt datate precis în 1894, iar casa de la nr. 66 în 1896.
Aceste date sunt relevante pentru că strada nu trebuie privită ca un ansamblu omogen. Casele provin din momente diferite, au avut proprietari diferiți și răspund unor tipuri diferite de locuire.
În acest fond se întâlnesc locuințe urbane de sfârșit de secol XIX, case eclectice, construcții cu influențe neoclasice și, mai târziu, interpretări ale stilului neoromânesc. În zona dinspre Ceauș Radu apar și exemple de arhitectură interbelică, ceea ce arată că transformarea frontului stradal a continuat și după Primul Război Mondial.
Prin urmare, valoarea străzii nu stă într-o singură clădire spectaculoasă, ci în succesiunea acestor arhitecturi și în relația lor cu parcelarul și strada.
Unul dintre cele mai cunoscute imobile ale străzii este Casa Ionel Teodoreanu, de la nr. 53, clasată ca monument istoric cu codul B-II-m-B-19607.
Ionel Teodoreanu a locuit aici aproximativ un deceniu. Casa a rămas legată de ultima perioadă a vieții sale și de cercul literar în care scriitorul continua să fie prezent după război. O mărturie publicată în România literară descrie chiar vizitele la locuința din strada Romulus și amintește faptul că Teodoreanu se mutase aici împreună cu familia. Textul este important pentru că documentează casa nu doar ca adresă, ci ca loc de viață al scriitorului în ultimii săi ani. Teodoreanu a murit în 1954, iar alte mărturii literare consemnează legătura dintre moartea sa și casa din Romulus. O relatare publicată în România literară descrie chiar ultima sa zi, când, într-o iarnă grea, scriitorul a plecat spre tribunal și s-a întors din cauza condițiilor de pe străzi.
La nr. 56 se află Casele M. I. Demetrescu, clasate cu codul B-II-m-B-19609 și datate oficial în 1894. Imobilul este reprezentativ pentru etapa de constituire a frontului construit de pe Romulus în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Spre deosebire de Vila Panait Ionescu, ridicată aproape două decenii mai târziu și concepută ca o reședință izolată, Casele M. I. Demetrescu aparțin fondului urban mai vechi al străzii. Alături de casele de la 53, 55, 57, 59 și 63, ele contribuie la continuitatea arhitecturală pentru care tronsonul este protejat.
Fotografiile de documentare existente astăzi arată că acest fond construit nu este doar o listă de monumente individuale. Clădirile sunt apropiate unele de altele, au scări și grădini către stradă și păstrează relația tradițională dintre casă, curte și frontul stradal.
Una dintre cele mai importante istorii ale străzii se află la intersecția Romulus cu strada Prof. Ion Filibiliu.
Aici se afla Azilul israelit pentru bătrâni „Elisabetheu”, instituție de caritate a Comunității Evreilor din București. Documentele istorice și mărturia Henriettei Zissu, directoarea azilului între 1918 și 1948, permit reconstruirea unei părți importante din activitatea instituției.
Adresa apare și în documentele oficiale ale statului: strada Prof. Ion Filibiliu nr. 9, colț cu strada Romulus nr. 62. După trecerea imobilului în proprietatea statului, funcțiunea a fost schimbată, clădirea devenind spital – Institut de expertiză și recuperare a capacității de muncă.
Clădirea s-a dezvoltat în mai multe etape, nu ca o construcție ridicată integral într-un singur moment. În interior exista și o sinagogă, ceea ce face din fostul Elisabetheu un obiect important pentru istoria infrastructurii comunitare evreiești din această parte a Bucureștiului.
Fostul azil nu figurează individual în Lista Monumentelor Istorice, fapt menționat explicit în proiectul de cercetare și reconversie realizat pentru ansamblu. Valoarea sa rezultă însă din istoria instituției, din arhitectură și din relația cu țesutul urban protejat al zonei.
Istoria Elisabetheu continuă și după dispariția instituției. După perioada în care a funcționat ca institut medical, ansamblul a intrat într-un proces îndelungat de degradare. În timp, corpuri ale ansamblului au fost pierdute, iar în 2018 a fost autorizată o demolare parțială. Proiectul de reconversie a insistat asupra valorii curții interioare și a elementelor istorice care puteau fi păstrate. Prin urmare, Elisabetheu este un caz diferit de casele de pe Romulus. Aici nu mai avem doar o clădire istorică locuită și păstrată, ci urmele unei instituții care a funcționat aproape jumătate de secol, apoi a fost naționalizată, transformată, degradată și în cele din urmă fragmentată.
La capătul sudic al tronsonului nostru se află una dintre cele mai interesante construcții ale străzii: Romulus 77.
Casa este cunoscută astăzi drept Vila Cămărășescu, dar numele inițial al imobilului este legat de Panait Ionescu, pentru care arhitectul Paul Smărăndescu a proiectat vila în 1912.
Casa este o reședință izolată pe lot, diferită ca organizare de frontul continuu al caselor de secol XIX. Smărăndescu a folosit o compoziție asimetrică, alcătuită din volume de dimensiuni diferite, unite prin brâuri și frize decorative. Motivele florale și împletiturile sculptate sunt tratate în detaliu, iar friza imită în anumite zone ancadramente de ferestre, sugerând vizual existența unui nivel superior. Casa reprezintă astfel o interpretare personală a stilului național (neoromânesc), nu o reproducere literală a arhitecturii tradiționale, fiind construită de antrepriza Leopold Schindl, pentru aproximativ 200.000 de lei. Ulterior, casa a devenit cunoscută sub numele de Vila Ion Cămărășescu.
În perioada de după război, casa a fost transformată mai întâi în creșă, iar ulterior a funcționat ca centru de recrutare. După retrocedare, proprietarul a inițiat restaurarea, iar proiectul a fost realizat de arhitectul Șerban Sturdza și echipa sa. Într-un interviu despre restaurare, Sturdza explica faptul că una dintre problemele proiectului era amenajarea unei scări interioare care să lege parterul de pod, păstrând în același timp cât mai mult din construcția existentă. Podul de mari dimensiuni era considerat o caracteristică a caselor proiectate de Smărăndescu. Restaurarea vilei este importantă pentru strada Romulus deoarece oferă un exemplu concret despre cum o clădire istorică poate fi adaptată unei utilizări contemporane fără pierderea principalelor sale caracteristici arhitecturale.
Dacă privim strada în ordine cronologică, putem observa o schimbare de la locuința urbană de sfârșit de secol XIX către reședințe mai elaborate de început de secol XX.
Casele clasate de la 56, 63, 66, 69, 72 și 79 aparțin în principal acestui prim strat, documentat în Lista Monumentelor Istorice prin datări precum 1894, 1896 sau „sfârșitul secolului XIX”.
Vila de la 77 introduce un alt tip de construcție. Aici arhitectura neoromânească este tratată într-o formă individualizată, cu volume asimetrice, decorație sculptată și o organizare a casei ca reședință izolată.
Astăzi, Aleea Căuzași este un fragment urban discret, aflat în spatele Bulevardului Unirii. Pentru cine trece prin zonă, câteva case și o stradă scurtă pot părea doar o insulă de construcții vechi rămasă între blocuri și ecranată de o parcare. Istoria locului este însă legată …
O mahala veche, o biserică și un nume păstrat în țesutul Bucureștiului În partea de est a vechiului București, între Romulus și Parfumului, Strada Ceauș Radu păstrează unul dintre acele nume care trimit la o lume urbană mai veche decât orașul construit în formele pe …
Documentată în planurile interbelice din 1924 și în hărțile din anii următori, Intrarea Parfumului făcea parte din țesutul rezidențial al zonei Labirint. În documentele vremii apare și sub numele de Aleea Parfumului și este un ansamblu de arhitectură ce s-a dezvoltat în perioada 1924-1935.
Numele „Parfumului” este mai vechi decât actuala Intrare și păstrează memoria unui peisaj urban în care grădinile și florile erau repere ale locului. Studiile de toponimie leagă numele de grădinile de flori și de trandafiri consemnate în această zonă încă din secolul al XIX-lea.
Majoritatea caselor păstrează o expresie neoromânească, de la forme mai elaborate la interpretări mai simple ale stilului, alături de soluții eclectice și intervenții de perioade diferite. Împreună, ele formează astăzi un ansamblu de arhitectură protejat.
CÂND CARTIERUL A DISPĂRUT
În anii ’80, demolările pentru noul Centru Civic au schimbat radical zona Labirint–Căuzași. Multe străzi și case au dispărut. Intrarea Parfumului a rămas însă unul dintre fragmentele în care se mai poate citi scara domestică a vechiului cartier.
Foto & cercetare: Andrei Neagu
Case, oameni și memorie în vechiul țesut al cartierului Labirint Strada Parfumului se află în interiorul unuia dintre fragmentele de țesut istoric păstrate în zona Labirint, făcând parte din Zona protejată nr. 38 Documentația urbanistică a Primăriei Municipiului București caracterizează zona drept un „țesut rezidențial tradițional …
Strada Alexandru Sihleanu este o parcelare interbelică în inima Bucureștiului, care s-a dezvoltat în perioada 1923-1927 și face parte din ansamblul de arhitectură înscris în Lista Monumentelor Istorice sub codul B-II-a-B-19690, datat în prima jumătate a secolului XX. O stradă care s-a născut dintr-o parcelare …
La capătul străzii Alexandru Sihleanu, aproape de Calea Călărașilor, se află una dintre cele mai neobișnuite reședințe ale cartierului: o mică vilă cu aspect de castel, cunoscută astăzi drept Vila Bally.
Clădirea a fost ridicată în 1927, pe un teren care îi aparținea principesei Maria Moruzzi-Cuza, nora domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Povestea proprietarei terenului este, la rândul ei, una dintre cele mai spectaculoase din aristocrația românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Maria Moruzzi se căsătorise cu Alexandru A. Cuza, fiul domnitorului, în 1889. După moartea acestuia, ea a moștenit domeniul de la Ruginoasa. Câțiva ani mai târziu avea să se căsătorească cu Ion I. C. Brătianu, într-o căsătorie celebră prin durata ei extrem de scurtă: cei doi s-au căsătorit și au divorțat în aceeași zi. Din această relație s-a născut istoricul Gheorghe I. Brătianu.
Pe terenul din Sihleanu, în 1927, avea să apară însă o construcție cu totul diferită de imaginea unei case bucureștene obișnuite. Beneficiarul a fost Jean Bally, comerciant, om de afaceri și creator de modă, proprietarul firmei Jean Bally – Tailleur & Chemisier, cunoscută și pentru faptul că furniza articole vestimentare Casei Regale.
Pentru ridicarea imobilului a fost emisă autorizația de construire nr. 182/C din 17 august 1927, iar noua casă a primit o expresie arhitecturală care explică foarte bine porecla pe care avea să o primească: „castelul de pe Alexandru Sihleanu”.
Volumetria, turnul și tratarea decorativă îi conferă o apariție aproape medievalizantă, neobișnuită într-o zonă dominată de case urbane de dimensiuni mai mici. Tocmai această prezență spectaculoasă, la capătul străzii, a făcut ca imobilul să rămână unul dintre reperele cartierului.
Jean Bally nu a fost doar un comerciant prosper. Familia Bally făcea parte din mediul economic și filantropic evreiesc al Bucureștiului interbelic. Membrii familiei au fost implicați în activități caritabile și au susținut instituții și lăcașuri de cult ale comunității evreiești.
Vila a fost folosită ca reședință de familia Bally, inclusiv de copiii lui Jean Bally — Henry, Charles și Bernard Bally. Pentru o perioadă, casa apare și sub numele de Vila Pauline.
După război, destinul clădirii s-a schimbat radical.
În decembrie 1949, vila a fost vândută medicului Nicolae Cartianu. Nu a rămas însă mult timp în proprietatea familiei: în aprilie 1950, regimul comunist a inclus imobilul în procesul de confiscare a proprietăților. Documentul oficial al naționalizării îi menționează pe Nicolae și Ecaterina Cartianu și identifică explicit proprietatea de pe strada Poet Alexandru Sihileanu nr. 12.
Astfel, o casă construită în anii prosperității interbelice ajungea, în doar două decenii, în patrimoniul statului comunist.
După schimbarea regimului, urma să înceapă o altă etapă complicată din istoria vilei.
Între 1994 și 1998, urmașii familiei Cartianu au câștigat procesul pentru recuperarea imobilului, reintrând în posesia clădirii.
Ulterior, casa a fost consolidată și restaurată, fiind transformată într-un spațiu de birouri. Intervențiile au fost realizate sub coordonarea arhitectului Mircea Traian Musat Bivolaru, iar construcția a primit o nouă viață după decenii în care fusese supusă transformărilor și degradării.
Astăzi, Vila Bally este una dintre acele clădiri care par aproape desprinse din alt oraș. Nu este un castel în sens propriu, ci o vilă urbană interbelică ce folosește deliberat imaginea arhitecturii de castel pentru a crea o prezență spectaculoasă.
Privind aceste cadre, casa scărilor de pe strada Constantin Kirițescu se dezvăluie ca un adevărat manifest al eleganței Art Deco din perioada interbelică. Într-o epocă în care Bucureștiul experimenta o efervescență arhitecturală de excepție, fiecare detaliu al acestui imobil (de la placările ceramice calde în …