Mergând pe strada Drobeta, acolo unde fiecare casă pare să spună o poveste din alte timpuri, privirea ți se oprește inevitabil la un bloc neoromânesc, elegant dar ciudat: are ferestre aliniate, fațadă frumos proporționată și nicio intrare. Trecătorii ar putea spune mirați: „Cum trăiesc oamenii aici, dacă nu există ușă?”

Curiozitatea m-a făcut să caut răspunsul. Am studiat harta și am mers pe strada paralelă, pe Aurel Vlaicu nr. 48. Și acolo, surpriză: un alt bloc, cu o intrare care duce într-o curte interioară în care găsesc un alt imobil multifamilial tot neoromânesc, lipit spate în spate cu cel din Aurel Vlaicu 48. Acest bloc privește către cel din Drobeta. Între ele, o curte mică, ascunsă de privirile grăbite ale străzii. În mijloc, un copac bătrân, cu ramurile aplecate, și sub el probabil culoarul care leagă cele două imobile.

Acolo se află, de fapt, intrarea. Ascunsă în spatele ansamblului, la adăpost de zgomotul străzii, gândită să ofere locatarilor liniște și intimitate. Dinspre Drobeta, blocul apare ca o fațadă misterioasă, închisă. Dinspre Aurel Vlaicu, după ce intri în interiorul curții, el se dezvăluie ca o clădire locuită, cu scara clasică, prag și pași care urcă zilnic. Explicația ține de evoluția urbanistică: strada Drobeta a fost deschisă ulterior, în anii 1933–1934, iar alinierea ei s-a făcut exact pe latura posterioară a blocului.

De fapt, acesta e farmecul Bucureștiului vechi și nou: surprizele ascunse la doi pași, arhitecturi care se întrepătrund și lasă în urmă mici enigme urbane. Blocul „fără intrare” de pe Drobeta nr. 9 nu e un paradox, ci un mic joc între două străzi, două fațade și o curte comună.