Documentată în planurile interbelice din 1924 și în hărțile din anii următori, Intrarea Parfumului făcea parte din țesutul rezidențial al zonei Labirint. În documentele vremii apare și sub numele de Aleea Parfumului și este un ansamblu de arhitectură ce s-a dezvoltat în perioada 1924-1935. Numele …
Case, oameni și memorie în vechiul țesut al cartierului Labirint Strada Parfumului se află în interiorul unuia dintre fragmentele de țesut istoric păstrate în zona Labirint, făcând parte din Zona protejată nr. 38 Documentația urbanistică a Primăriei Municipiului București caracterizează zona drept un „țesut rezidențial tradițional …
Strada Alexandru Sihleanu este o parcelare interbelică în inima Bucureștiului, care s-a dezvoltat în perioada 1923-1927 și face parte din ansamblul de arhitectură înscris în Lista Monumentelor Istorice sub codul B-II-a-B-19690, datat în prima jumătate a secolului XX.
Strada Alexandru Sihleanu nu a apărut întâmplător în țesutul Bucureștiului. Forma ei este rezultatul unei parcelări realizate în anii 1923-1924 pe un teren aflat pe Calea Călărașilor, proprietatea Societății „Clădirea Românească”.
Societatea, înființată în 1919, avea ca scop cumpărarea și parcelarea terenurilor, construirea, transformarea și valorificarea imobilelor. Printre acționarii săi se numărau arhitecți și oameni importanți ai profesiei, între care Petre Antonescu, Gheorghe Balș, Ștefan Burcuș, Paul Smărăndescu, Toma Stelian și Nicolae Ghica-Budești.
Planul parcelării a fost semnat de Petre Antonescu, în calitate de arhitect diriginte, și de Constantin Ciogolea, șef al Serviciului de Arhitectură. Însă proiectul nu a fost aprobat din prima.
Proiectul depus la Primărie în 1923 prevedea o alee care să deservească locuințele construite în interiorul parcelei.
Primăria l-a respins în toamna acelui an, deoarece reglementările nu permiteau crearea de noi fundături.
Investitorii au propus atunci o alternativă: în locul unei curți comune, să existe o alee accesibilă dinspre stradă, amenajată și întreținută corespunzător.
Discuția nu era doar despre o bucată de teren. Era despre felul în care trebuia să arate un oraș modern: cum se construiește în interiorul unor parcele, cine întreține accesul, cum ajung apa, canalizarea și iluminatul la locuințe și ce înseamnă o zonă bună pentru locuire.
La 7 martie 1924, Comisia Tehnică aprobă parcelarea.
Societatea „Clădirea Românească” își asumă întreținerea aleii, inclusiv pavarea, curățarea și întreținerea ei. Proiectul prevedea și conectarea la infrastructura orașului. Argumentul investitorilor era foarte modern pentru epocă: o alee bine organizată, cu pavaj, apă, canalizare și iluminat, putea oferi condiții mai bune de locuire decât o curte comună. În documentele proiectului apare chiar ideea formării unui „cartier liniștit de locuințe”.
Așa trebuie privită astăzi strada Alexandru Sihleanu: nu doar ca o străduță pitorească, ci ca rezultatul unei intervenții deliberate asupra țesutului urban.
În București, fundăturile au fost privite mult timp ca forme urbane problematice. Regulamentul de construcții din 1878 le-a restricționat din motive de siguranță și salubritate.
În 1935, perspectiva se schimbă: Planul Director de Sistematizare recunoaște avantajele lor pentru locuire și recomandă termenul „intrare”, considerat mai potrivit decât „fundătură”.
Strada Alexandru Sihleanu ilustrează această evoluție a modului în care Bucureștiul își organiza locuirea.
Notă editorială: aici merită să păstrăm formularea atentă: documentele consultate confirmă parcelarea din 1923-1924 și utilizarea termenului „intrare” în contextul urbanistic ulterior; nu trebuie să afirmăm că „Intrarea Alexandru Sihleanu” a fost numele oficial al străzii în 1924.
La intrarea în zona parcelării, pe Calea Călărașilor 44, se află un imobil cu o poveste arhitecturală distinctă.
Casa, cunoscută drept Casa Mihai Zisman, a fost construită între 1925 și 1928, după proiectul arhitectului Soru. Decorația sculpturală este atribuită lui Mac Constantinescu.
Fațada combină elemente Art Deco cu un repertoriu decorativ inspirat din arta clasică: vase și motive florale, figuri feminine, cornucopii și grifoni înaripați.
Imobilul este înscris în Lista Monumentelor Istorice, cod B-II-m-B-18349.
La capătul străzii Alexandru Sihleanu, la nr. 12, se află una dintre cele mai spectaculoase clădiri ale străzii: Vila Bally, cunoscută și drept „castelul de pe Alexandru Sihleanu”. Construită în 1927, pe un teren care aparținuse principesei Maria Moruzzi-Cuza, vila a fost ridicată pentru Jean Bally, comerciant și creator de modă, furnizor al Casei Regale a României. Este clasat în Lista Monumentelor Istorice cu codul B-II-a-B-19690
Cu turnul și aspectul său de mic castel, casa se detașează puternic de frontul discret al străzii. După război, proprietatea a fost vândută medicului Nicolae Cartianu, iar în 1950 a fost confiscată de regimul comunist. După 1990, urmașii familiei Cartianu au recuperat imobilul în urma unui proces, iar vila a fost consolidată și restaurată.
→ Citește povestea completă a Vilei Bally
O parte din valoarea Sihleanu nu stă în clădirile spectaculoase, ci în detaliile mici.
Porți, ferestre, balcoane, ancadramente, profile, feronerie și ornamente sunt elementele care dau individualitate caselor.
Parcelarea din 1923-1924 este legată de Societatea „Clădirea Românească”, o inițiativă privată care a participat la transformarea unor terenuri în zone de locuire.
În spatele proiectului apar nume importante ale arhitecturii românești de la începutul secolului XX.
Planul este semnat de Petre Antonescu și Constantin Ciogolea, iar printre acționarii societății se aflau arhitecți precum Gheorghe Balș, Ștefan Burcuș, Paul Smărăndescu și Nicolae Ghica-Budești.
Sihleanu este astfel și o mică pagină din istoria profesiei de arhitect și a dezvoltării imobiliare bucureștene din perioada interbelică.
Numele străzii îl comemorează pe poetul Alexandru Sihleanu (1834–1857).
Născut la București, Sihleanu a studiat la Sfântul Sava și apoi la Paris, la Lycée Louis-le-Grand. A revenit în țară în 1855 și a colaborat la publicația Concordia. A murit foarte tânăr, la numai 23 de ani.
A lăsat un singur volum de poezii, Armonii intime, publicat în 1857. Prima ediție este documentată în bibliografia românească, iar volumul a fost reeditat ulterior, inclusiv în 1871, 1896 și 1909. Poet romantic, preocupat de natură, iubire, suferință și imaginarul fantastic, Sihleanu aparține generației literare de după 1848. Eminescu avea să-l evoce mai târziu în Epigonii drept „liră de argint”.
Astăzi, strada Alexandru Sihleanu poate părea doar una dintre numeroasele străzi liniștite din această parte a Bucureștiului.
Privită însă de aproape, ea păstrează urmele unei transformări importante.
Aici se întâlnesc dezvoltarea imobiliară interbelică, arhitectura locuinței, reglementarea orașului și schimbarea felului în care Bucureștiul își imagina spațiul de locuire.
Forma străzii, casele și detaliile lor sunt rezultatul unei istorii care începe înainte ca primele locuințe să fie ridicate.
Iar ceea ce pare astăzi o străduță retrasă este, de fapt, un mic document despre felul în care s-a construit Bucureștiul.
Documente și cercetări
Strada Romulus
O stradă, un poet și casele din vechiul cartier
O parcelare și memoria orașului dispărut
Arhitectură și memorie pe Logofătul Udriște
O piață bucureșteană de la sfârșitul secolului XIX
↓
Case neoromânești
Arhitectura unui stil devenit emblematic pentru oraș
Art Deco
Geometrie, ornament și modernitate în București
↓
Cercetare, text & fotografie: Andrei Neagu