Ieri, după 6 luni, am trecut din nou pe Bd. Mircea Vodă, cu speranța că poate lucrurile nu s-au schimbat atât de repede. Din păcate, am avut dreptate. Imobilul Art Deco despre care scriam nu mai există. A fost demolat complet, iar locul lui este …
Pe Strada Traian 40, un mic imobil neoclasic, tip vagon, a dispărut în tăcere. Era o casă discretă, cochetă, care completa perfect ansamblul acestei porțiuni de stradă: alături de imobilul Art Deco de vizavi, crea un dialog arhitectural aparte. Era un amestec de eleganță, proporții …
Strada Luceafărului 11 păstrează amintirea unei clădiri care nu mai există, un frumos imobil neoromânesc, acum înlocuit de un bloc anonim. Într-o zonă deja marcată de cicatricile demolărilor anilor ’80 din Uranus, pierderea acestei case este o nouă rană în memoria arhitecturală a Bucureștiului. Fereastra rotundă și proporțiile elegante ale clădirii ar fi putut să continue povestea străzii, dar azi doar fotografiile, notițele și amintirile ne mai dau măcar o fărâmă din farmecul ei.
Această clădire a fost inclusă și în volumul meu “București Neoromânesc” (Editura Vremea, 2025), un demers de a aduna și conserva patrimoniul care supraviețuiește și cel care s-a pierdut. Fiecare fațadă pierdută e un memento că orașul trebuie privit cu atenție și respect, iar memoria lui arhitecturală protejată.
Construit în perioada interbelică, acest imobil păstrează semnele elegante ale stilului Art Deco, vizibile în catargul decorativ, hublourile de la ultimul nivel și proporțiile rafinate ale fațadei. Deși arhitectul nu se cunoaște, clădirea se încadrează perfect în atmosfera fostului cartier evreiesc, unde intersecția de străzi …
Pe strada Matei Voievod nr. 13 a trăit, vreme de aproape un secol, o vilă care respira eleganța Bucureștiului interbelic: Casa Pușa Bortnovschi, construită în 1935, un exemplu rar și spectaculos de Art Deco inspirat de stilul pachebot. Cu fațada îmbrăcată în iederă și fereastra-hublou …
Ne aflăm pe strada Mocăncuței, care este o fâșie urbană ciuntită de valurile sistematizărilor agresive din anii ’70-’80, când trama stradală originală (mai densă, mai coerentă), a fost reconfigurată brutal pentru a face loc noilor ansambluri de locuințe colective. Multe dintre casele modeste, dar pline de caracter, au dispărut complet. Traseul străzii s-a scurtat, iar legătura ei organică cu țesutul istoric s-a pierdut printre parcări și trotuare fără memorie.
Dincolo de „cortina” blocurilor, nu foarte departe, ne găsim la intersecția cu liceul Șincai, unde urmele trecutului sunt rare, dar nu absente. Pe Mocăncuței au supraviețuit doar trei imobile. Două dintre ele, își expun fațadele direct către stradă, într-o intimitate pierdută: fosta curte frontală nu mai are gard, ci se termină într-un trotuar asfaltat și câteva locuri de parcare. Ca să fotografiez una dintre ele, am fost literalmente în fața ușii de intrare. Dar despre acestea, voi reveni într-o altă postare.
Astăzi mă opresc la casa de la nr. 12. Semi-ascunsă de crengile mari ale copacilor din curte, pare aproape uitată. O construcție discretă, ușor neîngrijită, dar cu o noblețe silențioasă. O prezență demnă, „standing still” între blocuri.
Autorul ei este arhitectul Victor Asquini, unul dintre exponenții de marcă ai modernismului Art Deco interbelic. Proiectele sale cu volumetrii articulate, jocuri orizontale și verticale, detalii de feronerie sau basoreliefuri discrete, defineau locuirea clasei de mijloc dintre anii ’20 și ’40. Lui Asquini i se vor naționaliza, după 1950, nu mai puțin de 9 apartamente pe Strada Justiției și Strada Cezar Bolliac.
La nr. 12, în timp ce căutam un unghi perfect pentru fotografie (dificil de găsit din cauza vegetației dese), am zărit un bătrânel care făcea ordine în casă. Se vedea din stradă cum aspira și muta obiecte prin camere. Acel gest banal, dar profund intim, părea complet dislocat de exteriorul devenit steril, expus, fără grădină, fără retragere. Un contrast puternic între intimitatea gesturilor din interior și rigiditatea urbană din exterior care o încadrează: impersonală, sterilă, fără memorie.
Strada Mocăncuței nu-și mai păstrează coerența, dar aceste case rămase în picioare vorbesc despre ce a fost. Uneori, suficient cât să te oprești. Alteori, doar cât să-ți aduci aminte.