Ascuns la nr. 137 pe Calea Griviței, fostul Cinema Dacia-Marconi este o relicvă fascinantă a Bucureștiului interbelic și o mărturie a apetitului cultural al unei epoci efervescente. Autorizat în 1926 de arhitectul Constantin Cananău și inaugurat în 1930, clădirea impresionează printr-un stil Art Decosobru, cu …
Ne aflăm pe strada Mocăncuței, care este o fâșie urbană ciuntită de valurile sistematizărilor agresive din anii ’70-’80, când trama stradală originală (mai densă, mai coerentă), a fost reconfigurată brutal pentru a face loc noilor ansambluri de locuințe colective. Multe dintre casele modeste, dar pline …
Pe strada Ion Minulescu nu te plimbi, ci doar treci. O străduță fără pretenții, fostă Apele Minerale, fostă Bela Brainer. Acum, doar Ion Minulescu. Un nume mare pentru o stradă mică, ca o pălărie uriașă pe capul unui copil timid. Ici-colo, câte o căsuță care te face să încetinești pasul, dar nu suficient cât să te oprești cu adevărat.
Acum vreo trei ani, într-o zi leneșă de vară, am ajuns pe-acolo cu aparatul de fotografiat atârnat de gât, ca un detectiv al trecutului. Era ora când orașul oftează încet, între micul dejun și prima cafea a pensionarilor. La numărul 104, dincolo de o poartă veche maro-roșcat scorojită, am zărit o bătrânică udând grădina. Avea gesturi mici, ca o femeie care nu se mai grăbea nicăieri.
M-am apropiat politicos, cu tonul acela pe care-l ai când ți-e teamă să nu strici ceva:
– Sărut mâna! Aveți o căsuță tare cochetă. Aș putea să fac o fotografie?
Se oprește, se uită la mine cu o sprânceană ușor ridicată, genul de privire care a văzut multe și n-are timp de prostii, dar azi poate face o excepție.
– Fă, mamă.. dar asta e o casă veche. Se rupe tencuiala de pe ea ca de pe oameni când îmbătrânesc.
– Tocmai asta mi se pare frumos.
– Dacă-i așa, pozează-o repede, că poate mâine n-o mai recunoști.
M-am trezit sprijinit de gard, ca și cum aveam timp. De obicei țin conversația la minim, dar atunci nu știu. Poate m-a agățat ceva în vocea ei, în timp ce povestea că s-a mutat de câțiva ani, nefiind din București.
– A fost mai mare grădina în Siriu, dar am vândut totul.
– Cum așa?
– Pentru băiatul meu. Era nevoie de bani și eu n-aveam ce face cu atâta pământ. La ce bun, să mor între meri și să n-am cui da borcanele?
Am tăcut. Nu era o replică la care să răspunzi cu „Aha”.
– Și aici cum vă place?
– Mă simt ca într-o cutie, mamă. Spațiu mic, prea mic. Ferestrele de la stradă sunt acoperite.
– De ce?
– Pentru intimitate, mamă. Prea se uită toți ca la muzeu.
Ne-am mai spus două-trei vorbe, apoi mi-am luat rămas bun și am plecat. Cu un vibe bun, cum rar întâlnești într-un București care-ți răspunde mai degrabă cu priviri acre și ton imperativ când vrei doar să fotografiezi o fațadă.
Zilele trecute am trecut întâmplător. Era deja întuneric. Nu căutam nimic. Dar memoria m-a tras de mânecă și m-a oprit. Gardul nu mai era. Poarta, nici atât. În locul casei, un P+2 fără personalitate, mai înalt decât multe dintre clădirile din zonă.
Ceva nu dădea cu socoteala amintirii. M-am uitat stânga-dreapta, am făcut un pas înapoi, altul înainte. Nimic. Poate doar o bucată de trotuar rămasă nelovit de buldozer, dar și aia părea să fi uitat. Și atunci am realizat. Că nu mai era. Că bătrânica aceea, vocea ei, ancadramentele ferestrelor zidite, toate s-au dus. Casa nu mai e. Poate nici ea. Poate doar memoria se mai agață, ca o rufă uitată pe sârmă, de o stradă care n-a avut niciodată pretenții.
În locul acelei vieți modeste, dar vii, stă acum o altă clădire. Ciudat este că în iunie 2024 pe Maps încă exista căsuța. Vilele sau blocurile răsar ca păpădiile pe câmpul minat al nostalgiei. Trei luni și gata. Ca și cum n-ar fi fost nimic înainte. Ca și cum sufletul locului s-ar putea șterge cu o semnătură.
Dar nu e doar despre mutilarea orașului. Nu e doar despre cum dispare Bucureștiul cu identitate, cărămidă cu cărămidă.
E despre oameni. Despre cei care tac și pleacă. Fără zgomot, fără afișe, fără scandal. Bătrânica de la nr. 104 nu va apărea în nicio cronică de urbanism. Dar poate, cu noroc, o va ține minte cineva cu un aparat de fotografiat și o zi în care n-a avut chef să plece repede.
Când mi-a spus să “pozez repede” casa, că poate “mâine n-o mai recunosc”, am luat-o ca pe o vorbă în vânt. Dar între timp, a venit și vântul. A luat gardul, casa, grădina, vocea. Și acum, privind în locul unde era, mă întreb dacă imaginea de atunci era reală sau doar ceva ce-am visat. N-a fost nevoie de “mâine”. A fost suficient doar „data viitoare”.
În anul 1928, arhitecta Virginia Haret (prima femeie arhitect cu diplomă din România) semnează această reședință remarcabilă pentru colonelul Cezar Golici. Situată discret la colțul dintre str. Dr. Mihail Obedenaru-Gheorghiade și Dr. Louis Pasteur, vila îmbină eleganța stilului neoromânesc cu o finețe geometrică și proporții …
Ridicată între 1933 și 1937, această clădire emblematică poartă semnătura arhitecților George Cristinel și Nicu Georgescu. Este un exemplar reprezentativ al stilului neoromânesc monumental, construită pentru a adăposti Primăria Sectorului 1 într-un cadru demn de istoria Bucureștiului. Dar cel mai fascinant detaliu? Pe turnul foișor …
La doar câțiva pași de Ateneul Român, într-un colț aparent liniștit din centrul Bucureștiului, se află una dintre cele mai spectaculoase case de patrimoniu din oraș: Casa Zottu, situată pe strada C. A. Rosetti nr. 7, colț cu strada Nicolae Golescu.
Ridicată în 1909 pentru generalul Vasile Zottu, casa spune o poveste complexă despre ambiție, prestigiu, război și, în final, o cădere abruptă.
Generalul Zottu a fost una dintre figurile importante ale Armatei Române de la începutul secolului XX. A luptat în Războiul de Independență, a condus Corpul 2 Armată și a fost numit, în vara lui 1916, șeful Marelui Cartier General, într-un moment critic pentru România.
Doar câteva luni mai târziu, pe fondul unei campanii de presă și al unor acuzații controversate de „trădare” (niciodată clarificate), generalul Zottu s-a sinucis în propria casă, chiar în această clădire, în noiembrie 1916. O tragedie care a lăsat urme adânci în istoria militară și personală a epocii.
Casa a fost proiectată de arhitectul August Reisz, care lucra la Ministerul de Război, și executată de antreprenorul italian Josef Piantini.
Este un exemplu splendid de stil neoromânesc cu influențe orientale: bovindouri, arce în acoladă, funii răsucite și detalii vegetale care, deși discrete, dau un caracter aparte întregii construcții.
În 1913, casa a fost extinsă spre strada Nicolae Golescu cu un garaj și un apartament pentru șofer – o dotare de lux la vremea aceea. Alte intervenții au urmat în anii 1920. Spre exemplu, arhitectul Jean Grefu adaugă în 1924 o scară nouă la corpul din strada Nicolae Golescu.
În 1939 se discuta demolarea clădirii pentru un bloc modern de șapte etaje. Din fericire proiectul este abandonat după izbucnirea războiului.
Astăzi, Casa Zottu e folosită în regim mixt:
Această casă nu este doar un frumos obiect arhitectural. Este o fereastră către o epocă în care elitele bucureștene își exprimau statutul prin arhitectură. Este o lecție despre ascensiune socială, ambiție militară, dar și despre vulnerabilitate.
Mai ales, Casa Zottu este una dintre puținele construcții care leagă direct Bucureștiul de istoria războiului și de drama unei generații de ofițeri pentru care onoarea cântărea mai greu decât viața.
Pe 22 iunie 2025, în cadrul emisiunii Jurnal Cultural difuzate de TVR Cultural, a fost prezentat proiectul „București neoromânesc”, o carte care depășește forma tiparului și devine un gest de memorie urbană. Am vorbit despre felul în care arhitectura, literatura și fotografia se împletesc într-o pledoarie emoțională …
Pe străzile tihnite ale parcelării Alexandru Sihleanu, casa de la numărul 8 te întâmpină cu o liniște caldă și un aer nostalgic. Îmi place cum gardul nu doar înconjoară, ci parcă îmbrățișează casa ca și cum ar face parte din povestea ei.
În inima capitalei, Parcelarea Alexandru Sihleanu reflectă viziunea urbanistică a perioadei interbelice, gândită cu grijă și coerență. Petre Antonescu, în calitate de arhitect diriginte, alături de Constantin Ciogolea, Șef al Serviciului de Arhitectură din cadrul primăriei, au pus bazele acestei zone cu caracter unitar și rafinament stilistic.
Imobilul de la numărul 6, deși cu detalii mai puțin documentate, păstrează farmecul epocii și elemente specifice stilului neoromânesc, fiind o mărturie vie a unei perioade de efervescență arhitecturală.
Sunt bucuros să împărtășesc cu voi un proiect care a crescut odată cu mine în ultimii aproape trei ani. Dincolo de muzica mea și alte forme de expresie, m-am lăsat prins în ritmul orașului, al pașilor mei prin cartierele lui vechi, al umbrelor căzute pe …