Str. Mocăncuței 12 – Un imobil de Victor Asquini ascuns între blocuri

Ne aflăm pe strada Mocăncuței, care este o fâșie urbană ciuntită de valurile sistematizărilor agresive din anii ’70-’80, când trama stradală originală (mai densă, mai coerentă), a fost reconfigurată brutal pentru a face loc noilor ansambluri de locuințe colective. Multe dintre casele modeste, dar pline de caracter, au dispărut complet. Traseul străzii s-a scurtat, iar legătura ei organică cu țesutul istoric s-a pierdut printre parcări și trotuare fără memorie.

Dincolo de „cortina” blocurilor, nu foarte departe, ne găsim la intersecția cu liceul Șincai, unde urmele trecutului sunt rare, dar nu absente. Pe Mocăncuței au supraviețuit doar trei imobile. Două dintre ele, își expun fațadele direct către stradă, într-o intimitate pierdută: fosta curte frontală nu mai are gard, ci se termină într-un trotuar asfaltat și câteva locuri de parcare. Ca să fotografiez una dintre ele, am fost literalmente în fața ușii de intrare. Dar despre acestea, voi reveni într-o altă postare.

Astăzi mă opresc la casa de la nr. 12. Semi-ascunsă de crengile mari ale copacilor din curte, pare aproape uitată. O construcție discretă, ușor neîngrijită, dar cu o noblețe silențioasă. O prezență demnă, „standing still” între blocuri.

Autorul ei este arhitectul Victor Asquini, unul dintre exponenții de marcă ai modernismului Art Deco interbelic. Proiectele sale cu volumetrii articulate, jocuri orizontale și verticale, detalii de feronerie sau basoreliefuri discrete, defineau locuirea clasei de mijloc dintre anii ’20 și ’40. Lui Asquini i se vor naționaliza, după 1950, nu mai puțin de 9 apartamente pe Strada Justiției și Strada Cezar Bolliac.

La nr. 12, în timp ce căutam un unghi perfect pentru fotografie (dificil de găsit din cauza vegetației dese), am zărit un bătrânel care făcea ordine în casă. Se vedea din stradă cum aspira și muta obiecte prin camere. Acel gest banal, dar profund intim, părea complet dislocat de exteriorul devenit steril, expus, fără grădină, fără retragere. Un contrast puternic între intimitatea gesturilor din interior și rigiditatea urbană din exterior care o încadrează: impersonală, sterilă, fără memorie.

Strada Mocăncuței nu-și mai păstrează coerența, dar aceste case rămase în picioare vorbesc despre ce a fost. Uneori, suficient cât să te oprești. Alteori, doar cât să-ți aduci aminte.