Str. Ion Minulescu 104 – Before & after cu poveste
Pe strada Ion Minulescu nu te plimbi, ci doar treci. O străduță fără pretenții, fostă Apele Minerale, fostă Bela Brainer. Acum, doar Ion Minulescu. Un nume mare pentru o stradă mică, ca o pălărie uriașă pe capul unui copil timid. Ici-colo, câte o căsuță care te face să încetinești pasul, dar nu suficient cât să te oprești cu adevărat.
Acum vreo trei ani, într-o zi leneșă de vară, am ajuns pe-acolo cu aparatul de fotografiat atârnat de gât, ca un detectiv al trecutului. Era ora când orașul oftează încet, între micul dejun și prima cafea a pensionarilor. La numărul 104, dincolo de o poartă veche maro-roșcat scorojită, am zărit o bătrânică udând grădina. Avea gesturi mici, ca o femeie care nu se mai grăbea nicăieri.
M-am apropiat politicos, cu tonul acela pe care-l ai când ți-e teamă să nu strici ceva:
– Sărut mâna! Aveți o căsuță tare cochetă. Aș putea să fac o fotografie?
Se oprește, se uită la mine cu o sprânceană ușor ridicată, genul de privire care a văzut multe și n-are timp de prostii, dar azi poate face o excepție.
– Fă, mamă.. dar asta e o casă veche. Se rupe tencuiala de pe ea ca de pe oameni când îmbătrânesc.
– Tocmai asta mi se pare frumos.
– Dacă-i așa, pozează-o repede, că poate mâine n-o mai recunoști.
M-am trezit sprijinit de gard, ca și cum aveam timp. De obicei țin conversația la minim, dar atunci nu știu. Poate m-a agățat ceva în vocea ei, în timp ce povestea că s-a mutat de câțiva ani, nefiind din București.
– A fost mai mare grădina în Siriu, dar am vândut totul.
– Cum așa?
– Pentru băiatul meu. Era nevoie de bani și eu n-aveam ce face cu atâta pământ. La ce bun, să mor între meri și să n-am cui da borcanele?
Am tăcut. Nu era o replică la care să răspunzi cu „Aha”.
– Și aici cum vă place?
– Mă simt ca într-o cutie, mamă. Spațiu mic, prea mic. Ferestrele de la stradă sunt acoperite.
– De ce?
– Pentru intimitate, mamă. Prea se uită toți ca la muzeu.
Ne-am mai spus două-trei vorbe, apoi mi-am luat rămas bun și am plecat. Cu un vibe bun, cum rar întâlnești într-un București care-ți răspunde mai degrabă cu priviri acre și ton imperativ când vrei doar să fotografiezi o fațadă.
Zilele trecute am trecut întâmplător. Era deja întuneric. Nu căutam nimic. Dar memoria m-a tras de mânecă și m-a oprit. Gardul nu mai era. Poarta, nici atât. În locul casei, un P+2 fără personalitate, mai înalt decât multe dintre clădirile din zonă.
Ceva nu dădea cu socoteala amintirii. M-am uitat stânga-dreapta, am făcut un pas înapoi, altul înainte. Nimic. Poate doar o bucată de trotuar rămasă nelovit de buldozer, dar și aia părea să fi uitat. Și atunci am realizat. Că nu mai era. Că bătrânica aceea, vocea ei, ancadramentele ferestrelor zidite, toate s-au dus. Casa nu mai e. Poate nici ea. Poate doar memoria se mai agață, ca o rufă uitată pe sârmă, de o stradă care n-a avut niciodată pretenții.
În locul acelei vieți modeste, dar vii, stă acum o altă clădire. Ciudat este că în iunie 2024 pe Maps încă exista căsuța. Vilele sau blocurile răsar ca păpădiile pe câmpul minat al nostalgiei. Trei luni și gata. Ca și cum n-ar fi fost nimic înainte. Ca și cum sufletul locului s-ar putea șterge cu o semnătură.
Dar nu e doar despre mutilarea orașului. Nu e doar despre cum dispare Bucureștiul cu identitate, cărămidă cu cărămidă.
E despre oameni. Despre cei care tac și pleacă. Fără zgomot, fără afișe, fără scandal. Bătrânica de la nr. 104 nu va apărea în nicio cronică de urbanism. Dar poate, cu noroc, o va ține minte cineva cu un aparat de fotografiat și o zi în care n-a avut chef să plece repede.
Când mi-a spus să “pozez repede” casa, că poate “mâine n-o mai recunosc”, am luat-o ca pe o vorbă în vânt. Dar între timp, a venit și vântul. A luat gardul, casa, grădina, vocea. Și acum, privind în locul unde era, mă întreb dacă imaginea de atunci era reală sau doar ceva ce-am visat. N-a fost nevoie de “mâine”. A fost suficient doar „data viitoare”.