Uneori, în București, magia se ascunde acolo unde te aștepți mai puțin. Pe strada Elena Teodorini, în spatele blocurilor se ascunde o surpriză arhitecturală: o casă care pare mai degrabă un mic castel urban, putând fi denumit foarte ușor „Castelul din Vitan”. Cu silueta sa …
Pe strada Episcopul Radu 29, se află o casă care atrage privirea printr-un detaliu cu totul neobișnuit: un cavaler din fier, de 3,5 metri, veghează acoperișul. Este Casa Alexandru Dimitriu, cunoscută și ca „Casa cu armură”, un exemplu rafinat de arhitectură neoromânească din anii ’30, dar …
La intersecția străzilor Popa Nan și Matei Basarab, la numărul 119, se află o clădire interesantă, dar cu o istorie aparte: Casa I. Tabacu, ridicată în 1935. Construcția este opera arhitectului italian Victor Asquini, un nume care merită mai multă vizibilitate în peisajul arhitecturii bucureștene.
Casa I. Tabacu (Str. Popa Nan 119) – perspectivă semiprofil la intersecția cu Matei Basarab
Asquini și-a format studiile în Germania, la Politehnica din Hildburghausen (1913), și ulterior a absolvit și Școala de Arhitectură din București. A luptat în Primul Război Mondial ca ofițer al armatei române, iar după război a lucrat alături de tatăl său în cadrul firmei „S. Asquini și Fiu”, implicându-se nu doar în design, ci și în alegerea materialelor de construcție. Mai târziu, în perioada comunistă, a fost angajat la Ministerul Construcțiilor și la Institutul pentru Construcții (IPC). A murit în 1969, lăsând în urmă câteva clădiri elegante, deși puțin cunoscute publicului larg.
Casa I. Tabacu (Str. Popa Nan 119) – perspectivă frontală
Casa Tabacu este considerată lucrarea sa de referință. La momentul construcției era singură pe strada Ghenadie Petrescu (actuala Popa Nan), într-o zonă încă aerisită și liniștită. Stilul ei se distinge prin proporții bine echilibrate și detalii geometrice, inclusiv motivele radiale care se regăsesc și pe extinderea ulterioară a clădirii. Unele surse sugerează chiar că acea extensie ar fi fost desenată tot de Asquini, având în vedere continuitatea estetică.
Blocul te invită să privești în sus. Geometria este spectaculoasăDetalii ușă intrare și fereastră casa scăriiDetalii balcon
Arhitectul descria cu pasiune, în revista „Arhitectura”, soluțiile tehnice folosite aici: de la tipurile de cărămidă și tencuială, la tehnici de izolare fonică și finisaje inovatoare pentru epocă. Tocmai această grijă pentru detalii și calitate face ca intervențiile din prezent (balcoane închise, ferestre improvizate) să pară astăzi agresiuni asupra unei clădiri care altădată respira armonie.
Plăcuță stradală alături de inscripția cu numele arhitectului
Astăzi, Casa Tabacu rămâne un reper pentru iubitorii de patrimoniu bucureștean, o amintire a perioadei interbelice și a profesionalismului arhitecților care vedeau construcția nu doar ca pe un exercițiu estetic, ci și ca pe o știință exactă.
Construit în perioada interbelică, acest imobil păstrează semnele elegante ale stilului Art Deco, vizibile în catargul decorativ, hublourile de la ultimul nivel și proporțiile rafinate ale fațadei. Deși arhitectul nu se cunosc, clădirea se încadrează perfect în atmosfera fostului cartier evreiesc, unde intersecția de străzi …
Mergând pe strada Drobeta, acolo unde fiecare casă pare să spună o poveste din alte timpuri, privirea ți se oprește inevitabil la un bloc neoromânesc, elegant dar ciudat: are ferestre aliniate, fațadă frumos proporționată și nicio intrare. Trecătorii ar putea spune mirați: „Cum trăiesc oamenii …
Pe Strada Rondă 46 se găsește o bijuterie discretă a Bucureștiului interbelic: vila în stil mediteraneean semnată de arhitectul Vasile Rădulescu. Fațada sa oferă proporții armonioase și detalii ce invită la contemplare. Elementul central este intrarea încadrată de un arc ogival delicat, care adaugă o notă de rafinament aproape gotic unei construcții cu spirit solar.
Astfel de clădiri dau culoare și ritm orașului fiind pagini de istorie arhitecturală, dar și repere de memorie afectivă. Privind această vilă, ai impresia că Bucureștiul ar putea fi, pe alocuri, un mic orășel mediteraneean, unde lumina și umbra scriu împreună povestea străzilor.
Pe strada Matei Voievod nr. 13 a trăit, vreme de aproape un secol, o vilă care respira eleganța Bucureștiului interbelic: Casa Pușa Bortnovschi, construită în 1935, un exemplu rar și spectaculos de Art Deco inspirat de stilul pachebot. Cu fațada îmbrăcată în iederă și fereastra-hublou …
La intersecția dintre istorie și arhitectură, pe strada Mămulari nr. 19, se află un bloc Art Deco emblematic, martor al unei perioade tulburi din istoria României. La limita demolărilor pentru construcția noului Centru Civic, în acest imobil a locuit Corneliu Coposu, între 1975 și 1995. …
Ascuns la nr. 137 pe Calea Griviței, fostul Cinema Dacia-Marconi este o relicvă fascinantă a Bucureștiului interbelic și o mărturie a apetitului cultural al unei epoci efervescente.
Cinema Marconi așa cum arată astăzi. Se pare că nu pentru mult timp, întrucât urmează a fi reabilitat.
Autorizat în 1926 de arhitectul Constantin Cananău și inaugurat în 1930, clădirea impresionează printr-un stil Art Decosobru, cu linii verticale, volumetrie compactă și detalii geometrice discrete. Inițial purta numele Marconi, iar în anii ’30 devenise deja un spațiu emblematic pentru proiecțiile cinematografice din capitală.
După naționalizarea din 1948, a fost rebotezat în Cinema Alexandr Popov, iar din 24 septembrie 1963, a preluat numele Cinema Dacia, în ton cu discursul național-comunist al vremii. A continuat să funcționeze până în ultimele decenii ale secolului XX, când a fost închis și abandonat, intrând într-o stare avansată de degradare.
Basoreliefurile, astăzi puternic degradate, surprind scene mitologice și biblice, așa cum se întâlnesc și pe alte clădiri bucureștene din epocă. Cea mai cunoscută și intrată deja în folclorul urban este inspirată din Apocalipsa, cap. 6: “Şi m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce călărea pe el era: Moartea; şi iadul se ţinea după el…”
Unul din basoreliefurile de pe fațadă
Recent, în mod surprinzător și binevenit, s-a anunțat restaurarea și reintegrarea cinematografului în circuitul cultural al orașului. Este o veste extraordinară. Salvarea acestui tip de patrimoniu înseamnă recuperarea unei părți importante din identitatea vizuală și emoțională a orașului. Un pas înapoi în timp, pentru a face un pas înainte în cultura urbană.
Ne aflăm pe strada Mocăncuței, care este o fâșie urbană ciuntită de valurile sistematizărilor agresive din anii ’70-’80, când trama stradală originală (mai densă, mai coerentă), a fost reconfigurată brutal pentru a face loc noilor ansambluri de locuințe colective. Multe dintre casele modeste, dar pline …